Apărut în 1930, Baltagul rămâne o scriere
memorabilă şi prin personaje. Prin
tematica rurală, , prin aspectul său monografic, prin cronologia faptelor şi desfăşurarea
logică a evenimentelor romanul lui Sadoveanu aparţine formulei romanului
tradiţional. Tot de tip tradiţional sunt caracterizarea personajelor,
focalizarea zero, omniscienţa, obiectivitatea, structurarea subiectului pe
momente.
TITU MAIORESCU – ÎNDRUMĂTOR AL CULTURII ŞI LITERATURII ROMÂNE
TITU MAIORESCU – ÎNDRUMĂTOR AL CULTURII ŞI
LITERATURII ROMÂNE
COMENTARIUL A FOST MUTAT AICI:
Din multitudinea preocupărilor
creatoare ale lui Titu Maiorescu concretizate în cea mai mare parte în studiile
publicate în “Convorbiri literare” – care vizau în mod deosebit domeniile limbii
şi literaturii române, ale culturii, esteticii şi filosofiei, s-a cristalizat
rolul său de îndrumător al culturii şi literaturii. Afirmaţiile sale critice au
fost pătrunzătoare, exacte şi adeseori
memorabile. Ecoul lor în epocă a fost
enorm, iar în posteritate – profund.
Sub raportul evoluţiei
istorice, există în primul timp la
Maiorescu, o critică generală negativă, care curăţă locul spre a pregăti
literatura ulterioară; este ceea ce s-a numit critică culturală. După 1885,
negaţia rămâne numai întâmplătoare şi izolată,
fiindcă marea literatură capabilă să susţină şi o mare critică s-a născut.
TEXTUL ARGUMENTATIV
TEXTUL ARGUMENTATIV
DEFINITIE
Textul argumentativ este
un act de comunicare centrat pe funcţia conativă, scopul urmărit fiind cel de
a-l convinge pe receptor cu privire la validitatea punctului de vedere susţinut
de autor. Într-un text argumentativ autorul apără o teză prin utilizarea unor
argumente pe care le poate ilustra cu exemple.
STRUCTURA TEXTULUI ARGUMENTATIV
Textul argumentativ
cuprinde:
ARTICOLUL A FOST MUTAT PE HTTP://CUVANTULTINERILOR.RO
Testament de Tudor Arghezi
Descarca!
COMENTARIUL A FOST MUTAT PE CUVANTULTINERILOR.RO
http://cuvantultinerilor.ro/materiale-bac/limba-romana/tudor-arghezi-testament/
I.Preliminarii
Privită în ansamblu, opera lui Tudor Arghezi e de o
complexitate unică în literatura română. E atâta incoerenţă în alcătuirea ei,
încât o lectură sistematică e aproape imposibilă. Arghezi şi-a conceput opera
ca pe un ansamblu plurivalent, al cărei principiu ordonator este cel al
contradicţiei.
II.Temă şi viziune
Cel dintâi volum de poezii al lui
Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite (1927), se deschide cu poezia Testament.
Poezia este o artă poetică, rămânând cel mai important text de acest gen din
lirica argheziană.
III.Analiza structurală a textului
1.Titlul
este unul
exterior, simbolic. La nivel obviu, el desemnează un act prin care se transmite
o valoare urmaşilor.
La nivel obtuz, titlul sugerează
ideea de moştenire literară şi de crez artistic. Primele versuri îl
explicitează. Moştenirea pe care poetul o lasă urmaşilor este una spirituală –
cartea. Versurile care urmează sunt o paradigmă a cărţii, un şir de definiţii,
textul căpătând aspect aforistic.
2.Secvenţe
poetice.
Textul
poeziei Testament este structurat în şase strofe cu număr inegal de
versuri, absenţa regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului.
Secvenţele
poetice ţin de perspectiva din care este definită cartea: întâi, ca treaptă a
evoluţiei, apoi ca rod şi la sfârşit ca întrepătrundere a „slovei de foc” cu
„slova făurită”.
TEMA ŞI VIZIUNEA DESPRE LUME ÎN MOARA CU NOROC
TEMA ŞI VIZIUNEA DESPRE LUME
ÎN
MOARA CU NOROC
Publicată
în anul 1880, nuvela Moara cu noroc a făcut de la început
o impresie stranie mentorului Junimii, care nota: “o foarte curioasă şi
interesantă novelă a lui Slavici”. Receptări critice ulterioare au integrat-o
în trei categorii tipologice distincte, în funcţie de preeminenţa unei teme:
·
nuvelă
socială – dezumanizarea provocată de câştigul necinstit;
·
nuvelă
psihologică – dezintegrarea eului sub presiunea unor forţe devastatoare;
·
nuvelă
tragică – destinul.
Nuvela psihologică are
trăsături ce îi conferă specificitate:
·
manifestă
orientare spre universul actualităţii imediate;
COMENTARIUL A FOST MUTAT AICI:
http://cuvantultinerilor.ro/materiale-bac/limba-romana/moara-cu-noroc-tema-si-viziunea-despre-lume/
http://cuvantultinerilor.ro/materiale-bac/limba-romana/moara-cu-noroc-tema-si-viziunea-despre-lume/
TEMA SI VIZIUNEA DESPRE LUME IN ENIGMA OTILIEI
TEMA SI VIZIUNEA DESPRE
LUME IN ENIGMA OTILIEI
Romanul Enigma Otiliei (numit
iniţial Părinţii Otiliei), publicat în 1938, ridică de la bun început
probleme privind încadrarea lui într-un curent literar. Structura, compoziţia,
personajele, arhitectura naratorială, o serie de pasaje lirice demonstrează cu
pregnanţă că romanul este, în acelaşi timp, clasic, romantic şi realist, dar nu
lipsesc nici elemente baroce.
În intenţie, romanul lui George Călinescu
este balzacian. Scriitorul vizează recondiţionarea speciei într-o epocă
dominată de romanul de tip proustian.
Enigma Otiliei se vrea aşadar primul
nostru roman citadin modern, nu de tip analitic, ci de tip clasic, balzacian.
Tema romanului este balzaciană:
viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului XX sub strictul
determinism social-economic. Vin să întărească intenţia balzaciană tema
paternităţii şi cea a moştenirii.
În centrul romanului stă istoria unei moşteniri şi lupta pentru
înavuţire, pentru urcarea scării sociale imprimă acţiunilor principalul sens.
Unii dintre eroi înaintează către mobilurile vieţii lor cu acea încordare a
voinţei tipic balzaciană care-i înscrie în familia lui Rastignac, ca pe Stănică
Raţiu, sau a lui Gobseck, ca pe moş Costache Giurgiuveanu.Conflictul romanului
se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite (Giurgiuveanu şi Tulea).
„Istoria unei moşteniri” include două conflicte succesorale: primul este iscat
în jurul averii lui moş Costache (adversitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei
Otilia), al doilea destramă familia Tulea (interesul lui Stănică pentru averea
bătrânului). Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a
maturului Pascalopol la mâna Otiliei.
În centrul cărţii stau doi orfani. Soarta lor urmează să
se decidă în funcţie de determinantele materiale imediate ale paternităţii. Ce
situaţie li s-a lăsat, ce protecţie, aceasta urmează să analizeze romanul. În
cadrul schemei universale a paternităţii şi a implicaţiilor ei sociale judecă
autorul lumea burgheză urmărind cine sunt “părinţii” Otiliei, cum îşi
îndeplinesc rolul de suplinire cu care-i învesteşte societatea, ce reacţii
revelatorii au caracterele lor în aceste posturi.
Tema şi viziunea despre lume se reflectă în romanul
călinescian şi în atitudinea faţă de personajul feminin. S-a vorbit mult despre
titlul romanului şi a fost pus în legătură cu modul în care se raportează Felix
şi Pascalopol la comportamentul Otiliei; în principiu, critica literară este de
acord că romanul transfigurează feminitatea misterioasă, adică ieşită de sub
imperiul canoanelor, eliberată de prejudecăţi, nealterată de tutela paternă sau
de o educaţie rigidă.
O explicaţie dă Călinescu însuşi:
“Otilia, cei inteligenţi vor fi observat, nu este personajul principal. Felix
şi Otilia sunt acolo în calitate de victime şi de termeni angelici de
comparaţie. Voisem să numesc cartea
Părinţii Otiliei, dar editorului i s-a părut mai sonor Enigma
Otiliei […]. Dacă am pus acest titlu […] e pentru a sugera
procesele unei vârste.Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are.
Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va
respinge dându-i totuşi dovezi de afecţiune. Iraţionalitatea Otiliei supără
mintea clară, finalistă a lui Felix. Apoi Otilia, fără interes material
propriu-zis, arată afecţiune pentru Pascalopol. Cazul e destul de comun. Se
pare că fetele nu iubesc în chip necesar pe tinerii de vârsta lor şi că
bărbaţii în etate exercită asupra lor un curios imperiu. Asta pentru Felix este
o enigmă. Şi apoi enigmă este tot acel amestec de luciditate şi ştrengărie, de
onestitate şi uşurătate. De ce Otilia să-l prefere pe Pascalopol şi nu pe el,
şi de ce apoi să-l părăsească pe Pascalopol pentru o relaţie mai plată? De ce
la o fată aşa de fină urme de impuritate în idealuri?”.
Alături de tematică şi de construcţie,
balzacianismul se reflectă în romanul lui G.Călinescu prin tipologia
clasicistă şi arta portretului.
Romancierul particularizează personajul
printr-o trăsătură dominantă, de obicei caricaturizată; Aglae Tulea, sora lui
Costache, este “baba absolută” (cum o numeşte Weissman), Simion Tulea
întruchipează decrepitudinea, Costache este avarul, Stănică Raţiu este
arivistul.
Arta portretului este preluată tot de la
Balzac: acesta a iniţiat o metodă oarecum didacticistă de cristalizare
tipologică prin intermediul unui portret demonstrativ, plasat, de
obicei, la începutul romanului şi realizat în tuşe groase, insistând pe defecte
sau trăsături fizionomice pregnante. Acest portret devine o teză, demonstrată
apoi de-a lungul acţiunii, fiecare amănunt portretistic susţinând o latură de
esenţă a caracterului uman tipizat, aşezat în tipare specifice (avarul,
arivistul, provincialul, curtezana etc.).
Fiecare dintre însuşirile insistent
descrise în portretul iniţial este dezvoltată în plan narativ, completată prin
detalii edificatoare.
Autorul omniscient şi omniprezent
îşi creionează de la început eroii şi aceştia vor evolua, în stil clasic, cu o
consecvenţă caracterială perfectă.
Omniscienţa şi omniprezenţa autorului
impun romanului, tot în manieră balzaciană, un limbaj uniformizat.
Ţinuta clasică pe care şi-o propune G.
Călinescu în literatura sa nu-l face refractar complet la experienţele mai noi
ale romanului românesc.
Autorul narator nu mai este, ca la
Balzac, creator de viaţă, ci comentator al ei, şi încă unul cu
competenţă arhitecturală, muzicală, plastică, psihologică, sociologică,
estetică. El se substituie permanent personajului în receptarea
realităţii.
G.Călinescu, urmărind să repete polemic
în roman formula balzaciană, n-a putut evita ca ea să devină, în mâinile sale,
o expresie a comicului şi a unui
joc estetic de esenţă barocă. Satiriconul călinescian
înfăţişează o comedie
umană modernă, în care elementele jocului cu măşti, ale farsei nu sunt
cu nimic mai puţin grave, estetic, decât cele mai grave implicaţii ale
romanului clasic.
Tipologia călinesciană este redusă la clara esenţă şi aproape
mecanică.
Observaţia se deplasează din centru
spre periferia claselor morale, de la tip la caz până la exces şi
caricatură.
Modernitatea romanului nu ţine
însă numai de caracterul său de Satiricon modern, ci şi de aplecarea lui Călinescu
asupra psihologiilor incerte, enigmatice, cu răsturnări bruşte şi reacţii
derutante, cum e psihologia Otiliei. Apar în roman firi anxioase, silite
de mediul social să-şi organizeze existenţa într-o permanentă defensivă, firi
rămase până la urmă neconstituite, într-o stare de proces.
Modern se poate spune că e şi interesul
pentru fenomene psihologice cercetate încă insuficient sub raport literar,
ca dezagregarea personalităţii, alienarea, dedublarea conştiinţei etc.
“Cazul” lui Simion Tulea e astfel introdus în roman şi lărgit prin implicaţii
ereditare la “cazurile” Aurica şi Titi.
Călinescu foloseşte şi tehica modernă
a relativizării imaginii prin răsfrângerea ei în mai multe oglinzi cu
unghiuri de incidenţă variată, ca în romanele lui Camil Petrescu. Apar în
carte, de fapt, mai multe Otilii. Una copilăroasă, tandră, lilială, a lui
Felix, alta capricioasă, atrasă de lux şi având nevoie de protecţie, a lui
Pascalopol; o a treia “fe-fetiţa”plină de tact a lui moş Costache; în sfârşit,
cea de-a patra :”zăpăcită”, “dezmăţată”, “străină”, de care vorbeşte Aglae.
Tulburător e că toate imaginile eroinei
se ţin şi păstrează între ele ceva comun
datorită naturii contradictorii a sufletului feminin.
În Enigma Otiliei există însă şi a treia
faţă a romancierului. Un gust enorm de transfigurare poetică a realităţii,
de aglutinare şi proiectare a formelor ei în plan fantastic trădează un Călinescu romantic.
Descriind Bărăganul, cu sentimentul
grandiosului, romancierul proiectează lucrurile pe un fond mitic, fabulos.
Grandiosul, colosalul, teribilul
trecut în fabulos prin tulburătoare asociaţii livreşti trimit la poetul
Călinescu.
Trăiesc aşadar în G.Călinescu un
clasic, un romantic, un balzacian, un romancier de extremă modernitate.
Intelectualul rafinat stabileşte cu mari intuiţii limitele tuturor formulelor
artistice şi relativitatea lor estetică, ceea ce îngăduie această originală
sinteză.
TEMA SI VIZIUNEA DESPRE LUME ÎN COMEDIA LUI CARAGIALE
Articolul a fost mutat! Veti fi redirectionati in curand!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)