ACI SOSI PE VREMURI
de Ion Pillat
Ion Pillat reia
experienţele poetice anterioare, din perspectiva secolului în care trăieşte. El
este uneori, prin teme şi motive, „un Alecsandri trecut prin tot progresul de
sensibilitate şi prin toate prefacerile limbii pe care le-au putut înfăptui
cincizeci de ani de evoluţie” (Eugen Lovinescu). Analogia dintre cei doi
scriitori îl situează pe Ion Pillat în seria poeţilor tradiţionalişti prin nostalgia pentru o lume dispărută, patriarhală
şi sentimentul dezrădăcinării. Construirea imaginarului poetic porneşte în
cazul amândurora de la un punct de referinţă similar (moşia lui Alecsandri de
la Mirceşti şi a lui Pillat de la Miorcani sau Florica), poeţii manifestând un
temperament clasic şi preferinţa pentru pastel.
Pastelurile lui Ion
Pillat sunt intens spiritualizate, prin apariţia unor elemente de meditaţie, ca
şi prin integrarea unor referinţe culturale în structura poeziei.
„Aci sosi pe vremuri”,
inclusă în volumul „Pe Argeş în sus” (1923), este o poezie meditativă pe tema trecerii ireversibile a timpului
asociată cu repetabilitatea destinelor
umane.
Comunicarea poetică se
realizează în acest text în două registre: unul obiectiv, cu elemente de
narativitate, şi altul subiectiv, în care, în forme specifice, îşi face
loc prezenţa eului liric.
Titlul poeziei alătură un indice spaţial şi unul temporal,
realizând jocul între etern şi efemer, care se regăseşte în tot discursul
liric. Spaţiul („aci”) este sustras devenirii, este elementul de stabilitate,
iar timpul-trecere este consemnat prin sintagma „pe vremuri”, a cărei sugestie
de îndepărtare nedefinită este oarecum anulată de actualitatea verbului „sosi”.
Compoziţia reliefează aceeaşi oscilaţie între aproape şi departe.
Echilibrul clasic vizează şi structura poeziei. Incipitul este
reprezentat de primele două distihuri. Urmează secvenţa poetică a trecutului –
opt distihuri – separată de secvenţa poetică a prezentului printr-un interludiu
meditativ, căruia îi sunt dedicate două distihuri. Cele şapte distihuri ale
celei de a doua secvenţe sunt urmate de versul izolat, care constituie finalul.
Elementele de simetrie
sunt sosirile iubitei, însoţite de sunetul solemn, ambivalent, al clopotului
vechi – recurent în secvenţele poetice, cu statut – aşadar – de laitmotiv.
Elementele de opoziţie
vizează numai planul temporal, pendularea între „atunci” şi „acum”.
Imaginarul poetic are ca punct referenţial „casa
amintirii”, către care converg timpurile, destinele umane şi care conservă
urmele trecerii oamenilor, fluctuaţia stărilor şi a momentelor. Simbol al
statorniciei şi adăpost al cuplului în expresia lui juvenil-familială, casa
este o axă cu funcţie sacră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu