Enigma Otiliei

ENIGMA OTILIEI

                                                                                                de George Călinescu

      Romanul Enigma Otiliei  (numit iniţial Părinţii Otiliei), publicat în 1938, ridică de la bun început probleme privind încadrarea lui într-un curent literar. Structura, compoziţia, personajele, arhitectura naratorială, o serie de pasaje lirice demonstrează cu pregnanţă că romanul este, în acelaşi timp, clasic, romantic şi realist, dar nu lipsesc nici elemente baroce.

      SUBIECTUL

      Firul naraţiunii începe, după precizarea autorului, în iulie 1909 şi are în principal ca spaţiu de desfăşurare casa lui moş Costache.

      Personajul martor este Felix Sima. Acesta este fiul doctorului militar Iosif Sima de la Iaşi.Rămas orfan (îi moare întâi mama, apoi tatăl) ajunge sub tutela lui moş Costache, un fel de unchi prin alianţă.Tânărul, încă minor, vine la Bucureşti pentru a-şi continua studiile. Când ajunge în strada Antim, unde locuia moş Costache, bătrânul avar îl întâmpină cu afirmaţia stupefiantă: “…nu, nu stă nimeni aici, nu cunosc”. Intervenţia Otiliei îl salvează pe tânărul timid. Din prima seară, eroul are în faţa ochilor persoanele care îi vor zbuciuma puţinul timp până la majorat. Îl cunoaşte pe rafinatul Leonida Pascalopol, prietenul lui Costache Giurgiuveanu şi protectorul Otiliei, apoi clanul Tulea – familia Aglaei, sora bătrânului, care avea un soţ senil şi trei copii: Olimpia, căsătorită cu Stănică, Aurica, fată bătrână, şi Titi, retardat.

      În casa lui moş Costache se înfiripă idila dintre Felix şi Otilia.

      Jocul de cărţi e un bun prilej pentru etalarea gândurilor maliţioase ale Aglaei care ironizează, jigneşte cu premeditare, atât pe Felix cât şi pe Otilia.

      Otilia este în ochii lui Felix în acelaşi timp domnişoara fină, cultă, elegantă, dar şi copilul zburdalnic, plin de candoare şi de sensibilitate. Când cei doi tineri merg la moşia lui Pascalopol, Felix crede a i se clarifica multe dintre atitudinile Otiliei, în care vede un amestec ciudat de copilărie şi maturitate. Rămâne însă consternat când, fără a spune ceva, Otilia pleacă pentru câteva luni la Paris, însoţită de Pascalopol.      Revenirea Otiliei se face firesc, totul reintră în normal, declaraţiile de dragoste sunt mai pronunţate. Idila celor doi reliefează prin antiteză meschinăria eforturilor clanului Tulea şi ale lui Stănică de a pune mâna pe averea lui Costache. Îi linişteşte oarecum intenţia lui Costache de a construi o casă în grădina imobilului din strada Antim. Construcţia pare să fie nefastă pentru bătrân deoarece, în timp ce-şi inspecta materialele, el suferă  un accident vascular. “Familia”, interesată “să nu iasă un ac din casă”, pune stăpânire pe locuinţă şi îl păzeşte pe bătrân aşteptând să moară. Dar moş Costache îşi revine şi începe să se intereseze mai mult de sănătate şi de suflet. Încearcă să-şi aducă în casă o femeie, pe Paulina, însă, când aceasta îi cere să o treacă în testament, Costache refuză, iar femeia pleacă.

      Casa lui moş Costache este spionată sistematic de Stănică..Când Giurgiuveanu are a doua criză, Stănică profită de scurta absenţă a Otiliei şi a lui Felix şi îi fură bătrânului banii de sub saltea, ceea ce provoacă moartea lui Costache. Familia îl îngroapă cu oarecare pompă spre a nu fi “de râsul lumii”.

      Într-o situaţie incertă rămâne Otilia, pentru care moş Costache nu apucase să depună la bancă decât o sută de mii de lei şi care refuză căsătoria cu Felix, pe motiv că ea ar constitui o piedică în calea realizării sale profesionale. Într-una din zile, Otilia părăseşte casa şi din acel moment Felix nu o mai vede niciodată, dar află că se căsătorise cu Pascalopol.

      Felix îşi realizează visul de a ajunge doctor de renume, profesor universitar şi se căsătoreşte. Revăzând-o într-o fotografie oferită de Pascalopol, lui Felix îi este cu neputinţă s-o recunoască în femeia aceea pe Otilia cea plină de farmec din anii tinereţii.

      O ascensiune spectaculoasă are Stănică Raţiu care, devenit bogat graţie banilor furaţi de la moş Costache, o părăseşte pe Olimpia, se căsătoreşte cu Georgeta şi ajunge om politic.

      În final, eroul observator Felix se întoarce pe strada Antim şi revede casa lui moş Costache lăsată în paragină, amintindu-şi replica bătrânului, acum confirmată: “Aici nu stă nimeni”.

      TITLUL

      S-a vorbit mult despre titlul romanului şi a fost pus în legătură cu modul în care se raportează Felix şi Pascalopol la comportamentul Otiliei.O explicaţie dă Călinescu însuşi: “ Dacă am pus acest titlu […] e pentru a sugera procesele unei vârste.Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are”.

     

ELEMENTE BALZACIENE, MODERNE, ROMANTICE ÎN ROMANUL ENIGMA OTILIEI

      În intenţie, romanul lui George Călinescu este balzacian. Scriitorul vizează recondiţionarea speciei într-o epocă dominată de romanul de tip proustian.Enigma Otiliei se vrea aşadar primul nostru roman citadin modern, nu de tip analitic, ci de tip clasic, balzacian.

      Tema romanului este balzaciană: viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului XX sub strictul determinism social-economic. Vin să întărească intenţia balzaciană tema paternităţii şi cea a moştenirii.

      Naraţiunea porneşte ca în Balzac. În construcţia romanului, expoziţiunea, întâiul capitol, este exemplară prin densitatea actelor definitorii.. Începutul romanului constituie astfel matricea sa narativă. Tematic, se conturează acum ideea paternităţii care apare în Enigma Otiliei  sub un unghi economico-social.

      În centrul cărţii stau doi orfani. Soarta lor urmează să se decidă în funcţie de determinantele materiale imediate ale paternităţii. Ce situaţie li s-a lăsat, ce protecţie, aceasta urmează să analizeze romanul.

      Alături de tematică şi de construcţie, balzacianismul se reflectă în romanul lui G.Călinescu prin tipologia clasicistă şi arta portretului.

      Romancierul particularizează personajul printr-o trăsătură dominantă, de obicei caricaturizată; Aglae Tulea, sora lui Costache, este “baba absolută” (cum o numeşte Weissman), Simion Tulea întruchipează decrepitudinea, Costache este avarul, Stănică Raţiu este arivistul.

      Arta portretului este preluată tot de la Balzac: acesta a iniţiat o metodă oarecum didacticistă de cristalizare tipologică prin intermediul unui portret demonstrativ, plasat, de obicei, la începutul romanului şi realizat în tuşe groase, insistând pe defecte sau trăsături fizionomice pregnante. Acest portret devine o teză, demonstrată apoi de-a lungul acţiunii, fiecare amănunt portretistic susţinând o latură de esenţă a caracterului uman tipizat, aşezat în tipare specifice (avarul, arivistul, provincialul, curtezana etc.).

      Autorul omniscient şi omniprezent îşi creionează de la început eroii şi aceştia vor evolua, în stil clasic, cu o consecvenţă caracterială perfectă.

      Omniscienţa şi omniprezenţa autorului impun romanului, tot în manieră balzaciană, un limbaj uniformizat.

      Ţinuta clasică pe care şi-o propune G. Călinescu în literatura sa nu-l face refractar complet la experienţele mai noi ale romanului românesc.

      Autorul narator nu mai este, ca la Balzac, creator de viaţă, ci comentator al ei, şi încă unul cu competenţă arhitecturală, muzicală, plastică, psihologică, sociologică, estetică. El se substituie permanent personajului în receptarea realităţii.

      G.Călinescu, urmărind să repete polemic în roman formula balzaciană, n-a putut evita ca ea să devină, în mâinile sale, o expresie a comicului şi a unui  joc estetic de esenţă barocă.

      Observaţia se deplasează din centru spre periferia claselor morale, de la tip la caz până la exces şi caricatură.

      Modernitatea romanului ţine şi de aplecarea lui Călinescu asupra psihologiilor incerte, enigmatice, cu răsturnări bruşte şi reacţii derutante, cum e psihologia Otiliei. Apar în roman firi anxioase, silite de mediul social să-şi organizeze existenţa într-o permanentă defensivă, firi rămase până la urmă neconstituite, într-o stare de proces.

      Călinescu foloseşte tehica modernă a relativizării imaginii prin răsfrângerea ei în mai multe oglinzi cu unghiuri de incidenţă variată, ca în romanele lui Camil Petrescu. Apar în carte, de fapt, mai multe Otilii. Una copilăroasă, tandră, lilială, a lui Felix, alta capricioasă, atrasă de lux şi având nevoie de protecţie, a lui Pascalopol; o a treia “fe-fetiţa”plină de tact a lui moş Costache; în sfârşit, cea de-a patra :”zăpăcită”, “dezmăţată”, “străină”, de care vorbeşte Aglae. Tulburător e că toate imaginile eroinei se ţin şi  păstrează între ele ceva comun datorită naturii contradictorii a sufletului feminin.

      În Enigma Otiliei există însă şi a treia faţă a romancierului. Un gust enorm de transfigurare poetică a realităţii, de proiectare a formelor ei în plan fantastic  trădează un Călinescu romantic.

      Descriind Bărăganul, cu sentimentul grandiosului, romancierul proiectează lucrurile pe un fond mitic, fabulos.

      Trăiesc aşadar în G.Călinescu un clasic, un romantic, un balzacian, un romancier de extremă modernitate. Intelectualul rafinat stabileşte cu mari intuiţii limitele tuturor formulelor artistice şi relativitatea lor estetică, ceea ce îngăduie această originală sinteză.