Apărut în 1930, Baltagul rămâne o scriere
memorabilă şi prin personaje. Prin
tematica rurală, , prin aspectul său monografic, prin cronologia faptelor şi desfăşurarea
logică a evenimentelor romanul lui Sadoveanu aparţine formulei romanului
tradiţional. Tot de tip tradiţional sunt caracterizarea personajelor,
focalizarea zero, omniscienţa, obiectivitatea, structurarea subiectului pe
momente.
TITU MAIORESCU – ÎNDRUMĂTOR AL CULTURII ŞI LITERATURII ROMÂNE
TITU MAIORESCU – ÎNDRUMĂTOR AL CULTURII ŞI
LITERATURII ROMÂNE
COMENTARIUL A FOST MUTAT AICI:
Din multitudinea preocupărilor
creatoare ale lui Titu Maiorescu concretizate în cea mai mare parte în studiile
publicate în “Convorbiri literare” – care vizau în mod deosebit domeniile limbii
şi literaturii române, ale culturii, esteticii şi filosofiei, s-a cristalizat
rolul său de îndrumător al culturii şi literaturii. Afirmaţiile sale critice au
fost pătrunzătoare, exacte şi adeseori
memorabile. Ecoul lor în epocă a fost
enorm, iar în posteritate – profund.
Sub raportul evoluţiei
istorice, există în primul timp la
Maiorescu, o critică generală negativă, care curăţă locul spre a pregăti
literatura ulterioară; este ceea ce s-a numit critică culturală. După 1885,
negaţia rămâne numai întâmplătoare şi izolată,
fiindcă marea literatură capabilă să susţină şi o mare critică s-a născut.
TEXTUL ARGUMENTATIV
TEXTUL ARGUMENTATIV
DEFINITIE
Textul argumentativ este
un act de comunicare centrat pe funcţia conativă, scopul urmărit fiind cel de
a-l convinge pe receptor cu privire la validitatea punctului de vedere susţinut
de autor. Într-un text argumentativ autorul apără o teză prin utilizarea unor
argumente pe care le poate ilustra cu exemple.
STRUCTURA TEXTULUI ARGUMENTATIV
Textul argumentativ
cuprinde:
ARTICOLUL A FOST MUTAT PE HTTP://CUVANTULTINERILOR.RO
Testament de Tudor Arghezi
Descarca!
COMENTARIUL A FOST MUTAT PE CUVANTULTINERILOR.RO
http://cuvantultinerilor.ro/materiale-bac/limba-romana/tudor-arghezi-testament/
I.Preliminarii
Privită în ansamblu, opera lui Tudor Arghezi e de o
complexitate unică în literatura română. E atâta incoerenţă în alcătuirea ei,
încât o lectură sistematică e aproape imposibilă. Arghezi şi-a conceput opera
ca pe un ansamblu plurivalent, al cărei principiu ordonator este cel al
contradicţiei.
II.Temă şi viziune
Cel dintâi volum de poezii al lui
Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite (1927), se deschide cu poezia Testament.
Poezia este o artă poetică, rămânând cel mai important text de acest gen din
lirica argheziană.
III.Analiza structurală a textului
1.Titlul
este unul
exterior, simbolic. La nivel obviu, el desemnează un act prin care se transmite
o valoare urmaşilor.
La nivel obtuz, titlul sugerează
ideea de moştenire literară şi de crez artistic. Primele versuri îl
explicitează. Moştenirea pe care poetul o lasă urmaşilor este una spirituală –
cartea. Versurile care urmează sunt o paradigmă a cărţii, un şir de definiţii,
textul căpătând aspect aforistic.
2.Secvenţe
poetice.
Textul
poeziei Testament este structurat în şase strofe cu număr inegal de
versuri, absenţa regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului.
Secvenţele
poetice ţin de perspectiva din care este definită cartea: întâi, ca treaptă a
evoluţiei, apoi ca rod şi la sfârşit ca întrepătrundere a „slovei de foc” cu
„slova făurită”.
TEMA ŞI VIZIUNEA DESPRE LUME ÎN MOARA CU NOROC
TEMA ŞI VIZIUNEA DESPRE LUME
ÎN
MOARA CU NOROC
Publicată
în anul 1880, nuvela Moara cu noroc a făcut de la început
o impresie stranie mentorului Junimii, care nota: “o foarte curioasă şi
interesantă novelă a lui Slavici”. Receptări critice ulterioare au integrat-o
în trei categorii tipologice distincte, în funcţie de preeminenţa unei teme:
·
nuvelă
socială – dezumanizarea provocată de câştigul necinstit;
·
nuvelă
psihologică – dezintegrarea eului sub presiunea unor forţe devastatoare;
·
nuvelă
tragică – destinul.
Nuvela psihologică are
trăsături ce îi conferă specificitate:
·
manifestă
orientare spre universul actualităţii imediate;
COMENTARIUL A FOST MUTAT AICI:
http://cuvantultinerilor.ro/materiale-bac/limba-romana/moara-cu-noroc-tema-si-viziunea-despre-lume/
http://cuvantultinerilor.ro/materiale-bac/limba-romana/moara-cu-noroc-tema-si-viziunea-despre-lume/
TEMA SI VIZIUNEA DESPRE LUME IN ENIGMA OTILIEI
TEMA SI VIZIUNEA DESPRE
LUME IN ENIGMA OTILIEI
Romanul Enigma Otiliei (numit
iniţial Părinţii Otiliei), publicat în 1938, ridică de la bun început
probleme privind încadrarea lui într-un curent literar. Structura, compoziţia,
personajele, arhitectura naratorială, o serie de pasaje lirice demonstrează cu
pregnanţă că romanul este, în acelaşi timp, clasic, romantic şi realist, dar nu
lipsesc nici elemente baroce.
În intenţie, romanul lui George Călinescu
este balzacian. Scriitorul vizează recondiţionarea speciei într-o epocă
dominată de romanul de tip proustian.
Enigma Otiliei se vrea aşadar primul
nostru roman citadin modern, nu de tip analitic, ci de tip clasic, balzacian.
Tema romanului este balzaciană:
viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului XX sub strictul
determinism social-economic. Vin să întărească intenţia balzaciană tema
paternităţii şi cea a moştenirii.
În centrul romanului stă istoria unei moşteniri şi lupta pentru
înavuţire, pentru urcarea scării sociale imprimă acţiunilor principalul sens.
Unii dintre eroi înaintează către mobilurile vieţii lor cu acea încordare a
voinţei tipic balzaciană care-i înscrie în familia lui Rastignac, ca pe Stănică
Raţiu, sau a lui Gobseck, ca pe moş Costache Giurgiuveanu.Conflictul romanului
se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite (Giurgiuveanu şi Tulea).
„Istoria unei moşteniri” include două conflicte succesorale: primul este iscat
în jurul averii lui moş Costache (adversitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei
Otilia), al doilea destramă familia Tulea (interesul lui Stănică pentru averea
bătrânului). Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a
maturului Pascalopol la mâna Otiliei.
În centrul cărţii stau doi orfani. Soarta lor urmează să
se decidă în funcţie de determinantele materiale imediate ale paternităţii. Ce
situaţie li s-a lăsat, ce protecţie, aceasta urmează să analizeze romanul. În
cadrul schemei universale a paternităţii şi a implicaţiilor ei sociale judecă
autorul lumea burgheză urmărind cine sunt “părinţii” Otiliei, cum îşi
îndeplinesc rolul de suplinire cu care-i învesteşte societatea, ce reacţii
revelatorii au caracterele lor în aceste posturi.
Tema şi viziunea despre lume se reflectă în romanul
călinescian şi în atitudinea faţă de personajul feminin. S-a vorbit mult despre
titlul romanului şi a fost pus în legătură cu modul în care se raportează Felix
şi Pascalopol la comportamentul Otiliei; în principiu, critica literară este de
acord că romanul transfigurează feminitatea misterioasă, adică ieşită de sub
imperiul canoanelor, eliberată de prejudecăţi, nealterată de tutela paternă sau
de o educaţie rigidă.
O explicaţie dă Călinescu însuşi:
“Otilia, cei inteligenţi vor fi observat, nu este personajul principal. Felix
şi Otilia sunt acolo în calitate de victime şi de termeni angelici de
comparaţie. Voisem să numesc cartea
Părinţii Otiliei, dar editorului i s-a părut mai sonor Enigma
Otiliei […]. Dacă am pus acest titlu […] e pentru a sugera
procesele unei vârste.Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are.
Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va
respinge dându-i totuşi dovezi de afecţiune. Iraţionalitatea Otiliei supără
mintea clară, finalistă a lui Felix. Apoi Otilia, fără interes material
propriu-zis, arată afecţiune pentru Pascalopol. Cazul e destul de comun. Se
pare că fetele nu iubesc în chip necesar pe tinerii de vârsta lor şi că
bărbaţii în etate exercită asupra lor un curios imperiu. Asta pentru Felix este
o enigmă. Şi apoi enigmă este tot acel amestec de luciditate şi ştrengărie, de
onestitate şi uşurătate. De ce Otilia să-l prefere pe Pascalopol şi nu pe el,
şi de ce apoi să-l părăsească pe Pascalopol pentru o relaţie mai plată? De ce
la o fată aşa de fină urme de impuritate în idealuri?”.
Alături de tematică şi de construcţie,
balzacianismul se reflectă în romanul lui G.Călinescu prin tipologia
clasicistă şi arta portretului.
Romancierul particularizează personajul
printr-o trăsătură dominantă, de obicei caricaturizată; Aglae Tulea, sora lui
Costache, este “baba absolută” (cum o numeşte Weissman), Simion Tulea
întruchipează decrepitudinea, Costache este avarul, Stănică Raţiu este
arivistul.
Arta portretului este preluată tot de la
Balzac: acesta a iniţiat o metodă oarecum didacticistă de cristalizare
tipologică prin intermediul unui portret demonstrativ, plasat, de
obicei, la începutul romanului şi realizat în tuşe groase, insistând pe defecte
sau trăsături fizionomice pregnante. Acest portret devine o teză, demonstrată
apoi de-a lungul acţiunii, fiecare amănunt portretistic susţinând o latură de
esenţă a caracterului uman tipizat, aşezat în tipare specifice (avarul,
arivistul, provincialul, curtezana etc.).
Fiecare dintre însuşirile insistent
descrise în portretul iniţial este dezvoltată în plan narativ, completată prin
detalii edificatoare.
Autorul omniscient şi omniprezent
îşi creionează de la început eroii şi aceştia vor evolua, în stil clasic, cu o
consecvenţă caracterială perfectă.
Omniscienţa şi omniprezenţa autorului
impun romanului, tot în manieră balzaciană, un limbaj uniformizat.
Ţinuta clasică pe care şi-o propune G.
Călinescu în literatura sa nu-l face refractar complet la experienţele mai noi
ale romanului românesc.
Autorul narator nu mai este, ca la
Balzac, creator de viaţă, ci comentator al ei, şi încă unul cu
competenţă arhitecturală, muzicală, plastică, psihologică, sociologică,
estetică. El se substituie permanent personajului în receptarea
realităţii.
G.Călinescu, urmărind să repete polemic
în roman formula balzaciană, n-a putut evita ca ea să devină, în mâinile sale,
o expresie a comicului şi a unui
joc estetic de esenţă barocă. Satiriconul călinescian
înfăţişează o comedie
umană modernă, în care elementele jocului cu măşti, ale farsei nu sunt
cu nimic mai puţin grave, estetic, decât cele mai grave implicaţii ale
romanului clasic.
Tipologia călinesciană este redusă la clara esenţă şi aproape
mecanică.
Observaţia se deplasează din centru
spre periferia claselor morale, de la tip la caz până la exces şi
caricatură.
Modernitatea romanului nu ţine
însă numai de caracterul său de Satiricon modern, ci şi de aplecarea lui Călinescu
asupra psihologiilor incerte, enigmatice, cu răsturnări bruşte şi reacţii
derutante, cum e psihologia Otiliei. Apar în roman firi anxioase, silite
de mediul social să-şi organizeze existenţa într-o permanentă defensivă, firi
rămase până la urmă neconstituite, într-o stare de proces.
Modern se poate spune că e şi interesul
pentru fenomene psihologice cercetate încă insuficient sub raport literar,
ca dezagregarea personalităţii, alienarea, dedublarea conştiinţei etc.
“Cazul” lui Simion Tulea e astfel introdus în roman şi lărgit prin implicaţii
ereditare la “cazurile” Aurica şi Titi.
Călinescu foloseşte şi tehica modernă
a relativizării imaginii prin răsfrângerea ei în mai multe oglinzi cu
unghiuri de incidenţă variată, ca în romanele lui Camil Petrescu. Apar în
carte, de fapt, mai multe Otilii. Una copilăroasă, tandră, lilială, a lui
Felix, alta capricioasă, atrasă de lux şi având nevoie de protecţie, a lui
Pascalopol; o a treia “fe-fetiţa”plină de tact a lui moş Costache; în sfârşit,
cea de-a patra :”zăpăcită”, “dezmăţată”, “străină”, de care vorbeşte Aglae.
Tulburător e că toate imaginile eroinei
se ţin şi păstrează între ele ceva comun
datorită naturii contradictorii a sufletului feminin.
În Enigma Otiliei există însă şi a treia
faţă a romancierului. Un gust enorm de transfigurare poetică a realităţii,
de aglutinare şi proiectare a formelor ei în plan fantastic trădează un Călinescu romantic.
Descriind Bărăganul, cu sentimentul
grandiosului, romancierul proiectează lucrurile pe un fond mitic, fabulos.
Grandiosul, colosalul, teribilul
trecut în fabulos prin tulburătoare asociaţii livreşti trimit la poetul
Călinescu.
Trăiesc aşadar în G.Călinescu un
clasic, un romantic, un balzacian, un romancier de extremă modernitate.
Intelectualul rafinat stabileşte cu mari intuiţii limitele tuturor formulelor
artistice şi relativitatea lor estetică, ceea ce îngăduie această originală
sinteză.
TEMA SI VIZIUNEA DESPRE LUME ÎN COMEDIA LUI CARAGIALE
Articolul a fost mutat! Veti fi redirectionati in curand!
Tema familiei în două opere literare studiate Baltagul şi Moromeţii
Tema
familiei în două opere literare studiate
Baltagul
şi Moromeţii
Familia este o instituţie sacră, în care îşi
găsesc adăpost şi fericire părinţii şi copiii, un refugiu din faţa singurătăţii
şi un spaţiu al perpetuării valorilor, al transmiterii lor din generaţie în
TEMA FAMILIEI IN "BALTAGUL"
ARTICOLUL A FOST MUTAT PE CUVANTULTINERILOR.RO
in curand veti fi redirectionati!
in curand veti fi redirectionati!
Familia este o instituţie sacră, în care îşi găsesc adăpost
şi fericire părinţii şi copiii, un refugiu din faţa singurătăţii şi un spaţiu
al perpetuării valorilor, al transmiterii lor din generaţie în generaţie.
Iubirea, voinţa zămislirii, ordinea şi conştiinţa datoriei fac parte din
valorile eterne ale familiei.
Tema familiei este una dintre cele mai
prolifice din literatură, ea permiţând surprinderea unui complex proces de
interrelaţionări umane. Complexitatea pe care o presupune ilustrarea unor
astfel de relaţii impune desfăşurări epice ample, fapt care implică abordarea
temei familiei prin specii ca nuvela şi romanul. Situat (cel puţin prin
dimensiuni) la graniţa dintre nuvelă şi roman, Baltagul abordează tema
familiei dintr-o perspectivă aproape mistică, situând relaţiile dintre membrii
familiei sub un clopot cosmic, unde răsună ritmurile grave ale legităţii
divine, net superioare celei umane.
Această
concepţie despre familie este evidenţiată mai ales în romanele care evocă o
lume tradiţională, arhaică, crescută în spiritul respectului pentru vaorile
moştenite.
Romanul
Baltagul , apărut în 1930, a fost imediat
receptat ca una dintre cele mai bune
scrieri ale lui Sadoveanu (G.Călinescu), în care se desfăşoară numeroase
straturi de semnificaţii. În sensurile sale adânci, Baltagul este un roman de dragoste, care demonstrează
că la temelia familiei este aşezată iubirea. Faptul că romanul se deschide cu
evocarea legendei pe care obişnuia să o spună Nechifor Lipan la nunţi şi cumetrii nu are doar rolul de a aşeza
lumea izolată în Măgura Tarcăului sub orizontul timpului mitic, ci şi de a
purta cititorul în conştiinţa personajului feminin, unde glasul marelui absent
se aude neîncetat. Pe tot parcursul romanului, această alternanţă ne va purta
din planul realităţii exterioare în planul interior. Vitoria anticipează
fiecare amintire printr-un gest retractil, de închidere în sine, ca într-o
fortăreaţă în care îşi apără bărbatul şi iubirea.
După
mai bine de două decenii de convieţuire, Vitoria Lipan îşi iubea bărbatul ca în
tinereţe şi recunoştea asta cu ruşine, căci, după legile nescrise, vârsta
iubirii a trecut, de vreme ce au copii mari, aflaţi ei înşişi în pragul
căsătoriei. Dragostea ei de douăzeci şi
mai bine de ani nu a fost lipsită de furtuni, pentru că Nechifor era
petrecăreţ şi nestatornic uneori, ceea ce stârnea gelozia aprigă a Vitoriei. Bărbatul reacţiona
din când în când la îndârjirea nevestei sale, încercând să-i scoată unii din demonii care o stăpâneau, dar muierea îndura fără să crâcnească puterea
omului ei şi rămânea neînduplecată, cu dracii pe care îi avea.
http://cuvantultinerilor.ro/materiale-bac/limba-romana/baltagul-tema-familiei/
RIGA CRYPTO ŞI LAPONA ENIGEL de Ion Barbu
RIGA CRYPTO ŞI LAPONA ENIGEL
de Ion Barbu
I.Preliminarii
Originalitatea poeziei lui Ion Barbu
derivă în primul rând din mobilul lirismului său. Starea poetică a lui
Ion Barbu nu e provocată de iubire, prietenie, durere, nici de încântarea în
faţa peisajului sau de nostalgia copilăriei. Starea poetică e provocată de contemplarea
lumii în totalitatea ei, de dorinţa de comunicare cu esenţa Universului şi
de aceea este o stare de intelectualitate.
Integrată în ciclul Uvedenrode
din volumul Joc secund şi subintitulată baladă, Riga Crypto şi lapona Enigel reprezintă una dintre capodoperele
artei barbiene. Este unul dintre poemele programatice, în care epicul şi
liricul se împletesc pentru a transmite un mesaj filozofic profund, o subtilă
meditaţie asupra existenţei terestre (fatal bipolarizată – spirit şi materie
ce-şi dispută întâietatea -), o poezie delicată şi stranie de dragoste.
II.Temă şi viziune
Riga Crypto…este o poezie de cunoaştere, pe deplin
caracteristică esteticii barbiene, care imaginează, dincolo de lucruri, Ideea.
Două lumi încearcă să comunice şi să se împlinească. Încercarea este dramatică.
Cineva trebuie să plătească tentaţia de a depăşi incompatibilitatea.
III.Analiza
structurală a textului
1.Titlul
poeziei este unul exterior, simbolic, căci vorbeşte despre incompatibilitate,
despre termenii unui sistem polarizat.
Comentariul a fost mutat pe cuvantultinerilor.ro
RELAŢIA DINTRE INCIPIT ŞI FINAL ÎN MOROMEŢII
Romanul Moromeţii (vol. I, l955)
conţine în aproape o mie de pagini povestea unei familii de ţărani din Câmpia
Dunării, care cunoaşte de-a lungul unui sfert de secol o adâncă şi simbolică
transformare.
Tema
romanului o reprezintă libertatea morală în luptă cu istoria.
Incipitul romanului plasează acţiunea în
Câmpia Dunării, în satul Siliştea-Gumeşti cu câţiva ani înaintea celui de-al
Doilea Război Mondial, când se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită
răbdare. Verbul „se pare” sugerează iluzia unei vieţi care s-ar derula la
nesfârşit în tiparele modelului existenţial rural. În
spaţiul epic al lui Marin Preda funcţia acestui timp este paradoxală, el nu va
mai avea răbdare şi va produce schimbări fulgerătoare în sânul ţărănimii,
schimbări vizând destinul milenar al acesteia.
Metafora timpului istoric, care conferă simetrie compoziţională,
semnifică impactul istoriei asupra vieţii. Timpul istoric modifică şi distruge
tipare existenţiale, atât la nivelul existenţei individuale, cât şi la cel al
comunităţii rurale.
Epica primului volum e împărţită în trei
părţi, fiecare având în centru o scenă semnificativă: masa, prispa,
secerişul.
RELATIA DINTRE DOUA PERSONAJE ALE COMEDIEI O SCRISOARE PIERDUTA
RELATIA DINTRE DOUA PERSONAJE ALE COMEDIEI
O SCRISOARE PIERDUTA
Recursul la un repertoriu fix de trăsături – psihologice, morale, sociale,
comportamentale – în construcţia personajelor este o particularitate străveche
şi persistentă a comediei ca specie dramatică. Caragiale foloseşte o tehnică
similară, rafinând-o însă prin capacitatea
de a individualiza, de a crea personaje memorabile, inconfundabile. Uneori
este suficient un singur schimb de replici pentru ca un personaj să capete
individualitate, în ciuda plasării lui într-o anume categorie.
Un alt unghi din care poate fi privită galeria
eroilor din comediile caragialiene este constanţa
acestora. S-a spus cu îndreptăţire că din comedii lipsesc personajele care să
evolueze, care să sufere transformări psihologice. Există, în schimb, diferenţe
notabile în felul personajelor de a reacţiona la împrejurări. La extreme se
află Trahanache şi Caţavencu: unul imperturbabil, mereu egal cu sine, celălalt
adaptându-se cu o enormă uşurinţă schimbărilor bruşte de conjunctură, trecând
prin cele mai variate ipostaze: bunăvoinţă vicleană, spirit conciliant,
infatuare afişată, patetism, umilinţă liguşitoare, entuziasm etc. Precum în
celelalte comedii caragialiene, protagoniştii din O scrisoare pierdută sunt
în cea mai mare parte personaje plate,
lipsite de profunzime şi de mister. Există însă şi personaje al căror
comportament, s-a văzut, nu este lipsit de ambiguitate.
Relaţia dintre Caţavencu
şi Trahanache este, de fapt, relaţia dintre conducătorii celor două tabere pe
care Caragiale le indică deja din lista de personaje.
POVESTEA LUI HARAP-ALB
1.
Definiţia basmului
Basmul este o specie a epicii populare sau culte
în care sunt relatate întâmplări reale împletite cu întâmplări fantastice la
care participă personaje cu puteri supranaturale, binele învingând întotdeauna
răul.
2.
Trăsăturile basmului
- mod clasic de ordonare a momentelor subiectului
(o situaţie iniţială de echilibru – expoziţiunea, apariţia unui factor perturbator
– intriga, acţiunea reparatorie marcată de o aventură la care participă un erou
– desfăşurarea acţiunii, refacerea echilibrului prin confruntarea cu răul şi
pedepsirea lui – punctul culminant, răsplata eroului – deznodământul);
- coordonate spaţio-temporale vagi (se ilustrează
astfel caracterul universal valabil al întâmplărilor şi personajelor şi se
instituie o convenţie a unei lumi fantastice);
- acţiuni tipice
- personajele sunt polarizate (pozitive,
negative);
- prezenţa obiectelor
miraculoase (fluier, perie, sabie, măr);
- metamorfoze (prin
blestem, prin băutură sau aliment magic, prin puteri supranaturale);
- clişee
compoziţionale – caracterul formular (cele trei tipuri de formule);
- motivele specifice.
COMENTARIUL A FOST MUTAT!
CITESTE CONTINUAREA AICI:http://cuvantultinerilor.ro/materiale-bac/limba-romana/ion-creanga-povestea-lui-harap-alb/
ACI SOSI PE VREMURI de Ion Pillat
ACI SOSI PE VREMURI
de Ion Pillat
Ion Pillat reia
experienţele poetice anterioare, din perspectiva secolului în care trăieşte. El
este uneori, prin teme şi motive, „un Alecsandri trecut prin tot progresul de
sensibilitate şi prin toate prefacerile limbii pe care le-au putut înfăptui
cincizeci de ani de evoluţie” (Eugen Lovinescu). Analogia dintre cei doi
scriitori îl situează pe Ion Pillat în seria poeţilor tradiţionalişti prin nostalgia pentru o lume dispărută, patriarhală
şi sentimentul dezrădăcinării. Construirea imaginarului poetic porneşte în
cazul amândurora de la un punct de referinţă similar (moşia lui Alecsandri de
la Mirceşti şi a lui Pillat de la Miorcani sau Florica), poeţii manifestând un
temperament clasic şi preferinţa pentru pastel.
Pastelurile lui Ion
Pillat sunt intens spiritualizate, prin apariţia unor elemente de meditaţie, ca
şi prin integrarea unor referinţe culturale în structura poeziei.
„Aci sosi pe vremuri”,
inclusă în volumul „Pe Argeş în sus” (1923), este o poezie meditativă pe tema trecerii ireversibile a timpului
asociată cu repetabilitatea destinelor
umane.
Comunicarea poetică se
realizează în acest text în două registre: unul obiectiv, cu elemente de
narativitate, şi altul subiectiv, în care, în forme specifice, îşi face
loc prezenţa eului liric.
Titlul poeziei alătură un indice spaţial şi unul temporal,
realizând jocul între etern şi efemer, care se regăseşte în tot discursul
liric. Spaţiul („aci”) este sustras devenirii, este elementul de stabilitate,
iar timpul-trecere este consemnat prin sintagma „pe vremuri”, a cărei sugestie
de îndepărtare nedefinită este oarecum anulată de actualitatea verbului „sosi”.
Compoziţia reliefează aceeaşi oscilaţie între aproape şi departe.
Echilibrul clasic vizează şi structura poeziei. Incipitul este
reprezentat de primele două distihuri. Urmează secvenţa poetică a trecutului –
opt distihuri – separată de secvenţa poetică a prezentului printr-un interludiu
meditativ, căruia îi sunt dedicate două distihuri. Cele şapte distihuri ale
celei de a doua secvenţe sunt urmate de versul izolat, care constituie finalul.
Elementele de simetrie
sunt sosirile iubitei, însoţite de sunetul solemn, ambivalent, al clopotului
vechi – recurent în secvenţele poetice, cu statut – aşadar – de laitmotiv.
Elementele de opoziţie
vizează numai planul temporal, pendularea între „atunci” şi „acum”.
Imaginarul poetic are ca punct referenţial „casa
amintirii”, către care converg timpurile, destinele umane şi care conservă
urmele trecerii oamenilor, fluctuaţia stărilor şi a momentelor. Simbol al
statorniciei şi adăpost al cuplului în expresia lui juvenil-familială, casa
este o axă cu funcţie sacră.
PLUMB de George Bacovia
PLUMB
de George Bacovia
Dormeau adanc sicriele de plumb,
Si flori de plumb si funerar vesmant -
Stam singur in cavou ... si era vant ...
Si scartaiau coroanele de plumb.
Dormea intors amorul meu de
plumb
Pe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig -
Stam singur langa mort ... si era frig ...
Si-i atarnau aripile de plumb.
I.Preliminarii
În evoluţia simbolismului românesc,
poezia lui George Bacovia marchează etapa simbolismului autentic. Ea conţine
ultimele reverberaţii ale eminescianismului şi deschide perspectiva
modernismului, din care se nutreşte poezia generaţiei de la 1960. Relaţia lui
Bacovia cu simbolismul european se reflectă în recuzita tipic simbolistă a
poeziei sale: prioritatea simbolurilor, a sugestiei bazate pe “corespondenţe”,
efectele muzicale, efectele picturale, spleen-ul, nevroza, boala, râsul,
plânsul, ironia, discontinuitatea, citadinismul, solitudinea, evadarea etc.
Într-un climat de motive şi formule repetabile, Bacovia
cultivă o poezie a excesului, şi asta la nivelul fiecărui text luat în parte.
Starea care domină eul poetic bacovian este tragismul. Prin cultivarea unei
poezii a excesului şi prin tragism, Bacovia se defineşte deja ca poet
expresionist.
Trăirea existenţială a durerii,
sentimentul de pustietate şi singurătate sunt elemente expresioniste realizate
de poet prin corespondenţe între sentiment şi culoare, sentiment şi muzică.
Poezia Plumb dă titlul unui ciclu din creaţia
lui George Bacovia şi ar putea foarte bine să dea titlu întregii creaţii
bacoviene.
II.Temă
şi viziune
Tema poeziei este thanatosul (moartea).
Eul poetic, minat de ideea morţii, se coboară în infern şi rămâne prizonierul
propriei sale proiecţii. Elementul care generează şi susţine
starea eului poetic este plumbul. Avem de-a face
cu o metaforă – simbol care poate fi interpretată în mai multe sensuri. Astfel,
plumbul, prin greutatea lui specifică mare, poate sugera apăsarea sufletească;
prin culoarea lui cenuşiu închis poate
sugera monotonia şi plictisul, mediul meschin, cu false străluciri de-o clipă,
acoperite repede de proza grea, diurnă, aşa cum strălucirea unei zgârieturi în
inertul metal se oxidează, recăpătându-şi culoarea banală, dezolantă, urâtă;
chiar sonoritatea înăbuşită, contrasă într-o silabă – a cărei singură vocală
este “u”- lasă impresia de cădere grea, fără ecou.
La Bacovia, poezia încetează să reprezinte obiectele; ea
este expresia unei percepţii inverse, de la psihic spre obiect, a unei
percepţii torturate, deformate. Poezia se transformă astfel într-o stenogramă a
imaginarului.
III.Analiza structurală a textului
1.Titlul
poeziei este unul interior, simbolic. Repetarea de
şapte ori a cuvântului plumb (de şase
ori ca determinant) dă sugestia înlocuirii substanţei universului, trecerea
lumii din organic în mineral, încremenirea în captivitatea morţii.
2.Secvenţe
poetice.
Textul este
format din două catrene succinte, două strofe ce se constituie fiecare în câte
o secvenţă poetică. Prima secvenţă schiţează spaţiile thanatosului, iar cea de
a doua definitivează viziunea accentuând asupra unui eu liric captiv în
cenuşiu, pentru care sentimentele au încremenit în moarte.
COMENTARIUL A FOST MUTAT PE CUVANTUL TINERILOR:
Otilia din Enigma Otiliei
Otilia
din Enigma Otiliei
Otilia Mărculescu este cel mai modern
personaj al romanului, prezenţă complexă şi enigmatică, în continuă devenire,
înscriindu-se „în eternul feminin şi în clipă” (C. Ciopraga). Despre Otilia
autorul afirmă: „... Otilia este eroina mea lirică, proiecţia mea în afară, o
imagine lunară şi feminină... Otilia este oglinda mea de argint” (G Călinescu).
Este
unul dintre personajele feminine cele mai complexe ale literaturii noastre,
prezenţă memorabilă, cu un farmec inefabil, amestec de candoare şi rafimanent,
de copilărie şi maturitate, de capriciu şi devotament, de inconştienţă şi
luciditate. Fata pe care prozatorul o descrie astfel: „capul prelung şi tânăr,
încărcat cu bucle, căzând pe umeri” – însumează toate crizele şi contradicţiile,
toate neputinţele şi victoriile omului modern. Scriitorul însuşi o defineşte
drept „exuberantă şi reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă, furtunoasă,
meditativă, muzicantă”.
Acest comentariu a fost mutat AICI.
O SCRISOARE PIERDUTĂ
O SCRISOARE PIERDUTĂ
Între marii clasici ai literaturii
române, Caragiale este privit ca geniul incontestabil şi maestrul suprem al
comediei şi prozei de scurte dimensiuni. Înzestrat cu un spirit de observaţie
şi cu o luciditate extreme, Caragiale panoramează în maniera realismului critic
realităţile unei societăţi care, dincolo de momentul istoric concret,
sintetizează o anume tendinţă dominantă a spiritualităţii româneşti citadine.Cea mai importantă
piesă a lui Caragiale, în care geniul său cunoaşte deplina manifestare, este O scrisoare pierdută, jucată în premieră
la 13 noiembrie, 1884.
Tema comediei o constituie viaţa social-politică dintr-un orăşel de
provincie în circumstanţele tensionate ale alegerii unui deputat,
eveniment care antrenează energiile şi capacităţile celor angajaţi, într-un fel
sau altul, în farsa electorală.
Comentariul se află acum AICI.
O SCRISOARE PIERDUTĂ – COMICUL DE SITUAŢIE
Comicul este o categorie estetică
greu definibilă din cauza dependenţei de obiceiuri şi mentalităţi, variind de
la o epocă istorică la alta.
Cele mai numeroase teorii explică
efectul comic prin dezvăluirea
neaşteptată a unui contrast – de exemplu între limbaj (stil, registru,
forme învechite sau forme noi) şi situaţie, sau între conţinutul
aparent şi cel real al unui mesaj, între două scenarii
incompatibile.
Comedia lui Caragiale O
scrisoare pierdută uzează de toate tipurile de comic: de situaţie (pierderea şi găsirea
scrisorii, întâlnirea Caţavencu - Tipătescu); de caracter (ipostazele personajelor, disponibilitatea
disimulatorie); comicul de moravuri (relaţia
dintre Tipătescu şi Zoe, practicarea şantajului politic); comicul de nume, comicul de limbaj. Agramatismul constituie
trăsătura cea mai frapantă în vorbirea eroilor caragialieni. El denotă, cel mai
adesea, incultura, statutul de parvenit (neologismele, barbarismele),
înţelegerea rudimentară confruntată cu un limbaj peste puterile ei
(etimologiile populare). Toate acestea se subsumează portretizării comice a
unor a unor fenomene specifice epocilor de tranziţie.Punerile în scenă ale
comediilor caragialiene provoacă mai totdeauna râsul copios al publicului. Pentru
unii însă, râsul stârnit de Caragiale
ascunde o tragedie.
Aricolul a fost mutat!
Citeste continuarea AICI!
O SCRISOARE PIERDUTĂ – COMICUL DE MORAVURI ŞI DE CARACTER
Cea mai importantă piesă a
lui Caragiale, în care geniul său cunoaşte deplina manifestare, este O
scrisoare pierdută, jucată în premieră la 13 noiembrie, 1884.
Tema
comediei o constituie viaţa social-politică dintr-un orăşel de provincie în
circumstanţele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care
antrenează energiile şi capacităţile celor angajaţi, într-un fel sau altul, în
farsa electorală.
Întreaga acţiune a piesei se derulează “în capitala unui judeţ de munte”,
cuprins de febra campaniei electorale. Pretextul dramaturgic, ce încinge
spiritele şi activează conflictul, este pierderea de către Zoe, soţia lui
Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a fost adresată de Tipătescu,
prefectul judeţului. Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul turmentat şi apoi
sustrasă acestuia de Caţavencu, este folosită de cel din urmă ca mijloc de
şantaj pentru a obţine candidatura. În timp ce Zoe este dispusă a accepta
condiţiile impuse de Caţavencu, Tipătescu încearcă o înţelegere favorabilă
sieşi, iar Trahanache are “puţintică răbdare”, încercând să-l prindă pe
“onorabilul” cu alta şi mai boacănă (Trahanache lasă a crede că scrisoarea este
“curată plastografie”). Farfuridi şi Brânzovenescu, aliaţi ai lui Trahanache şi
Tipătescu, bănuiesc o trădare şi sunt dispuşi să expedieze o anonimă la Centru.
NUVELA PSIHOLOGICĂ MOARA CU NOROC
NUVELA PSIHOLOGICĂ
MOARA CU NOROC
de Ioan Slavici
DEFINIREA SPECIEI
Nuvela este specia epică în proză în
care sunt narate întâmplări desfăşurate pe un singur fir epic, generate de un
conflict puternic, în centru căruia se află un personaj complex.
TEMA
Publicată în anul
1880, nuvela Moara cu noroc a făcut de la început o impresie stranie
mentorului Junimii, care nota: “o foarte curioasă şi interesantă novelă a lui
Slavici”. Receptări critice ulterioare au integrat-o în trei categorii
tipologice distincte, în funcţie de preeminenţa unei teme:
·
nuvelă socială – dezumanizarea provocată de câştigul necinstit;
·
nuvelă psihologică – dezintegrarea eului sub presiunea unor forţe devastatoare;
·
nuvelă tragică – destinul.
Comentariul a fost mutat AICI.
CARACTERIZAREA LUI NAE CAŢAVENCU
În comedia lui
Caragiale, O scrisoare pierdută, Nae Caţavencu deţine o poziţie centrală.
El foloseşte ca armă politică o “scrisorică de amor” trimisă de către prefectul
judeţului, Ştefan Tipătescu, doamnei Zoe Trahanache, soţia “venerabilului”
Zaharia Trahanache, “prezident” al multor “comitete şi comiţii”.
Statutul social şi
relaţia cu celelalte personaje sunt stabilite de către autor în lista de
persoane. Caţavencu se situează după ultimul membru al primei partide –
Iordache Brânzovenescu – şi deschide, prin titulatura sa impresionantă,
contrapartida: “avocat, director – proprietar al ziarului «Răcnetul Carpaţilor», prezident-fondator al
Societăţii enciclopedice-cooperative «Aurora economică română»”.
Comentariul a fost mutat AICI.
MOROMEŢII de Marin Preda
MOROMEŢII
de
Marin Preda
Romanul Moromeţii (vol. I, l955) conţine în aproape o mie de pagini
povestea unei familii de ţărani din câmpia Dunării, care cunoaşte de-a lungul
unui sfert de secol o adâncă şi simbolică transformare.
Tema
romanului o reprezintă libertatea morală în luptă cu istoria,
condiţia ţăranului la confluenţa a două epoci istorice.
Viziunea
despre lume se conturează în roman prin tematica abordată, prin
conflict, prin particularităţile de compoziţie, prin evenimentele prezentate,
şi, mai ales prin perspectiva personajului Ilie Moromete asupra vieţii şi a
întâmplărilor.
Viziunea despre lume se articulează la
nivelul celor două volume în funcţie de schimbările intervenite la nivelul
familiei şi al comunităţii din pricina evenimentelor istorice si politice.
STRUCTURA
ŞI PROBLEMATICA PRIMULUI VOLUM
Incipitul romanului plasează acţiunea în
Câmpia Dunării, în satul Siliştea-Gumeşti cu câţiva ani înaintea celui de-al
Doilea Război Mondial, când se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită
răbdare. Verbul „se pare” sugerează iluzia unei vieţi care s-ar derula la
nesfârşit în tiparele modelului existenţial rural. În
spaţiul epic al lui Marin Preda funcţia acestui timp este paradoxală, el nu va
mai avea răbdare şi va produce schimbări fulgerătoare în sânul ţărănimii,
schimbări vizând destinul milenar al acesteia.
Metafora timpului istoric, care conferă simetrie compoziţională,
semnifică impactul istoriei asupra vieţii. Timpul istoric modifică şi distruge
tipare existenţiale, atât la nivelul existenţei individuale, cât şi la cel al comunităţii
rurale.
Epica primului volum e împărţită în trei
părţi, fiecare având în centru o scenă semnificativă: masa, prispa,
secerişul.
Incipitul dezvăluie şi relaţiile din
familia Moromete. Dominată de un tată autoritar, poziţie reflectată şi de locul
său la masă, familia e măcinată de conflicte. Pe de o parte, conflictul dintre
copiii lui Moromete din prima căsătorie (Achim, Paraschiv şi Nilă) şi Catrina
(mama vitregă), pe de altă parte tensiunea constantă dintre fraţii mai mari şi
copiii Catrinei făcuţi cu Moromete (Tita, Ilinca şi Niculae); în sfârşit,
conflictul dintre tată şi fiii cei mari, conflict care reflectă schimbările din
societate.
Aceste conflicte adâncindu-se, vor
destrăma familia Moromete, deşi ea pare solidă, ocrotită de un tată care
doreşte s-o menţină intactă. Este prima dată în literatura română când ţăranul
nu luptă să aibă pământ, ci să-l păstreze.Comparaţia cu romanul Ion
al lui Rebreanu aduce faţă în faţă ţăranul dezumanizat de lupta pentru pământ
cu ţăranul lui Marin Preda eliberat de încrâncenare, cu posibilitatea de a
contempla lumea ca spectacol.
Ilie Moromete are două loturi, al lui şi
al Catrinei, şi o mulţime de copii care să-l muncească. Totuşi, mica-i proprietate intră în declin pentru că,
în calculele lui, Moromete nu prevăzuse disensiunea interioară a familiei şi
pericolul veşnicelor datorii amânate.
După lunga descriere a întoarcerii
Moromeţilor acasă, atenţia naratorului se îndreaptă spre viaţa comunităţii
rurale. El alege în acest scop secvenţe dintr-o duminică la ţară şi narează,
detaliind prin insistenţă, evenimente precum: tăierea salcâmului, un drum spre
fierărie cu secerele pe umăr, o adunare în poiană, plata impozitelor, căluşul,
hora.
Capacitatea lui Marin Preda de a vedea
semnificaţia ascunsă a faptului banal este magistrală. De altfel, s-a remarcat
existenţa unui al doilea plan în roman (Eugen Simion), în care scenele trimit
la altă faţă a existenţei ţărăneşti. De exemplu, tăierea salcâmului are valoare
premonitorie; el este pentru gospodăria Moromeţilor un “axis mundi”, un punct
de sprijin, un corespondent al lui Ilie Moromete.Prăbuşirea salcâmului are
semnificaţia intrării în derivă a lumii Moromeţilor. Dacă până atunci Moromeţii
stau ca sub un clopot cosmic şi prin ograda lor trec, fără să-i atingă,
drumurile mari ale istoriei, din acel moment, simbolicul clopot se sparge şi
destinul individual se confruntă cu fatalitatea istoriei.
Un timp, Ilie Moromete reuşeşte să nu
vândă pământ, să nu taie salcâmul cerut de Tudor Bălosu, să amâne pentru
momente mai favorabile achitarea datoriei la bancă şi a foncierei. Răbdarea
timpului fărâmiţa ameninţările mari în ameninţări mai mici, posibil de
suportat. Moromete glumeşte inteligent cu prietenii săi, îl înfruntă cu
subtilitate pe Tudor Bălosu, care stă mereu la pândă să-şi mărească averea.
Atenţia se orientează spre reacţiile
acestui personaj complex, în crearea căruia Marian Preda dă întreaga măsură a
originalităţii sale. Ilie Moromete are “acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe
când numai nenorociri mari sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”.
În relaţie cu satul, individualitatea
lui Ilie Moromete se dezvăluie pregnant, confirmând ceea ce, în cadrul familiei
era doar o ipoteză: că el are trăsături care-l situează deasupra celorlalţi.Eroul
e portretizat în mişcare şi se conturează finalmente prin suma
detaliilor acumulate pe parcurs. E suficient să stea pe stănoagă sau să iasă
la drum şi spectacolul lumii începe. Obiectele şi oamenii nu-l lasă indiferent.
În faţa lor sensibilitatea lui vibrează şi el sesizează într-o existenţă oricât
de cenuşie elementul inedit, de cele mai multe ori comic. Lumea e plină de
personaje pe care el le contemplă cu voluptate şi le recreează ca un adevărat
artist. La Moromete se îmbină gustul contemplaţiei cu darul vorbirii şi mai
ales cu plăcerea de a vorbi.
Scena
care-l defineşte, tocmai pentru că sintetizează epic poziţia lui Moromete în
relaţie cu o colectivitate umană reprezentativă pentru mediul său de viaţă,
se petrece în poiana fierăriei lui Iocan, unde ţăranii, gătiţi ca de
sărbătoare, se adună să discute, cu un inimitabil umor, politică.
Simpatia spontană cu care este întâmpinat
Moromete, faptul că discuţiile nu încep fără el, greutatea cuvântului său
dovedesc un prestigiu real şi recunoscut.Sensibilitatea, sociabilitatea,
inteligenţa, ironia, umorul, darul de a vedea dincolo de lucruri, fantezia,
bucuria contemplaţiei fac din el un ţăran neobişnuit.
Există şi o altă faţă a lui Ilie
Moromete, în consens cu trăsăturile sale fundamentale, particularizându-l şi
mai pregnant printre ceilalţi ţărani. Personajul este un disimulat,
stăpâneşte arta de a-şi desincroniza în mod voit gândurile şi vorbele, de a
mima gesturi şi opinii false pentru a sonda partenerul de discuţie şi a se
distra pe seama prostiei, a îngâmfării şi a limbajului acestuia sau pentru a se
ascunde pe sine. Semnificativă e comedia jucată în faţa agenţilor fiscali care-i
stricaseră plăcuta discuţie de duminică.
Atitudinea lui Moromete creează
un fenomen de înstrăinare de o dureroasă intensitate, observabil, mai ales,
în relaţiile cu cei şase copii. El îi iubeşte şi le vrea binele, dar îşi
cenzurează orice înduioşare faţă de ei.
Serbarea şcolară la care Niculae ia premiul întâi, îi provoacă pentru
prima dată nevoia de a-şi transmite afecţiunea în mod direct şi atunci el nu
găseşte gesturile cuvenite.
Una din multele iluzii ale lui Moromete
este credinţa lui în posibilitatea
comunicării. El crede că oamenii, propria familie, îl înţeleg. Mai mult,
Moromete nu acceptă ideile timpului său. Pentru el, pământul înseamnă demnitate
socială şi umană, bucuria de a fi liber, independent, posibilitatea de a te gândi
şi la altceva decât la ziua de mâine şi de a privi viaţa ca pe un spectacol sau
ca pe un lucru de al cărui secret trebuie să te pătrunzi. Eroul lui Marin Preda
este un contemplativ, iar drama lui este drama contemplativităţii, adică,
explică scriitorul, “este drama omului care fără a dispreţui activitatea îşi dă
seama că insul care este numai activ îşi consumă viaţa şi nu înţelege nimic
pentru că devine robul acţiunii. ” (Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda)
Marin Preda are meritul de a fi
integrat o dramă eternă istoriei şi realităţilor sociale româneşti. Analiza
unei psihologii se completează cu studiul aproape balzacian al mecanismelor
sociale şi al comediei umane. Drama lui Moromete se declanşează într-un timp
istoric în care puterea banului îl pune
pe ţăran în situaţia de a face din producţia sa o marfă.
În satul patriarhal, cu o economie
autarhică, năvăleşte cu violenţă un alt tip de relaţie. Banul înseamnă un atac
brutal la adresa iluziei lui Moromete că el, cu pământul şi copiii lui, poate continua să trăiască
liniştit. El vede că ţăranul este atras într-o cursă despre care nu ştie încotro
duce. Neliniştea unei asemenea perspective incerte îl determină pe erou să
rămână pe poziţia lui până la sfârşit.
Fiii cei mari înţeleg altfel problema şi,
pe fondul mai vechi al urii lor împotriva mamei şi a surorilor vitrege, pun la
cale fuga la oraş. Pentru a preveni răzmeriţa fiilor, Moromete îl lasă pe Achim
să plece cu oile la Bucureşti, le duce cu vorba pe Catrina şi pe fete, îi lasă
lui Niculae speranţa că-l va trimite la şcoală. Atitudinea lui conciliantă nu
dă rezultate. Fiii îşi dispreţuiesc tatăl pentru nepriceperea în afaceri, iar
Moromete trece la măsuri extreme. Îi bate cu parul pe Paraschiv şi pe Nilă
într-o secvenţă de mare dramatism , care-i exprimă disperarea de a nu fi putut
să-i oblige să rămână ceea ce ar fi
trebuit ei să fie după părerea lui, adică ţărani adevăraţi.
Paraschiv şi Nilă reuşesc până la urmă să
fugă, luând şi caii din grajd, iar Moromete e obligat să vândă o parte din
pământ, deci să facă exact ceea ce luptase să nu facă.El bate la poarta lui
Bălosu şi vinde o parte din pământul familiei. Trufaşul vecin n-are totuşi
satisfacţia de a-l vedea pe Moromete umilit; sub puterea unei lovituri
năprasnice, el rămâne”îndepărtat şi nepăsător”. Lovitura are efect în alt plan.
Omul netulburat şi ironic părăseşte stănoaga podiştei, nu mai răspunde la
cuvintele de salut şi nu mai poate fi auzit povestind nici una dintre acele
întâmplări care fermecau pe prietenii săi din Siliştea-Gumeşti. Fantezia lui se
închide.Omul creator este învins de
omul social.Din Moromete de dinainte nu mai rămâne decât capul de humă făcut în
timpul unei adunări în poiana fierăriei lui Iocan de Din Vasilescu. Existenţa
dăinuie în artă.
Finalul
primului volum produce schimbarea unghiului de referinţă asupra timpului care,
departe de a fi răbdător şi tolerant, şi-a dus la capăt eroziunea. Moromete ia
cunoştinţă de acest timp în urma unei experienţe care îi modifică psihologia.
Muţenia în care alunecă e o stare de criză şi, în mod simbolic, o dispariţie.
S-a vorbit, în legătură cu stilul
romanului, de detaşarea ironică a naratorului. Moromete a fost numit un
ironist şi pe tema capacităţii lui de disimulare s-a scris o întreagă
literatură. Formula pleacă de la un adevăr, ea nu exprimă însă integral
psihologia complexă a personajului apt să trăiască pe mai multe registre.
SUBIECTUL ŞI PROBLEMATICA VOLUMULUI AL DOILEA
Epica volumului al doilea se ordonează în
funcţie de două evenimente: reforma agrară din 1945 şi transformarea socialistă
a agriculturii de după 1949.
În centrul romanului pare a nu se mai
afla Ilie Moromete. Locul lui este luat de Niculae, convertit la noua “religie”
şi devenit activist de partid.În această calitate, el va coordona campania de
seceriş din satul natal. Acest eveniment devine prilej de dezvăluire a noilor
realităţi ţărăneşti. Satul patriarhal cu agricultură autarhică se transformă; o
dată cu el se schimbă şi oamenii sau trec într-un con de umbră, locul celor
vechi fiind luat de figuri noi. Naratorul observă că satul se transformase
într-o groapă din care ieşeau la intervale regulate figuri necunoscute. Sunt
cei pe care se sprijină noul regim, cei dornici de parvenire: Isosică, Bilă,
Zdroncan.
O mare parte din acest volum se consumă
în dialoguri reale sau imaginare între tată şi fiu. Tatăl, apărător al vechii
societăţi pe care o consideră coerentă, armonizată cu esenţa oamenilor, se
opune fiului. Acesta doreşte să-i demonstreze caracterul revolut al acelei
societăţi care ar fi inferioară celei noi.
Volumul al doilea are un altfel de
epic decât cel dintâi. Marin Preda scrie aici mai eseistic, succesiunea
întâmplărilor este mai rapidă, prozatorul nemaiinsistând asupra unor scene
decât foarte rar.
Cea
mai semnificativă scenă a romanului este cea în care Moromete îşi rosteşte monologul
de apărare a vechii rânduieli ţărăneşti: “Până în clipa din urmă,
omul e dator să ţină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine ştie ce s-o alege
de el”. Ilie Moromete nu dispare de fapt din roman, evoluţia lui ilustrează
drama idealismului moral ţărănesc.Discuţiile despre politică continuă şi ele,
dar într-un cadru restrâns.Ilie Moromete încearcă să-şi aducă băieţii acasă,
dar umilinţele şi promisiunile nu-i vor convinge. Ceea ce face pentru băieţi
are însă ca efect plecarea Catrinei care devine o figură mai pregnantă decât în
primul volum. Despărţirea de Moromete este rodul acumulării nemulţumirilor ei,
Catrina dezvăluindu-se acum plină de îndârjire şi neiertătoare. Pe lângă
Moromete nu mai rămâne decât Tita. Bătrânul, după un scurt moment de
revitalizare (dragostea pentru Fica) suferă o degradare fizică evidentă. Agonia
lui este lentă şi aparent lipsită de măreţie. El este purtat în roabă de
nepotul Sande şi moare spunând totuşi doctorului: “Domnule, eu totdeauna am dus
o viaţă independentă”. Victoria lui Moromete are loc pe plan simbolic. Niculae,
lovit şi el de istorie, nu-şi găseşte liniştea până nu-şi regăseşte tatăl în
plan imaginar, în viaţa “de sub ochi”, în vis.
Dacă primul volum era centrat pe trei
scene mari (cina, prispa şi secerişul), cel de-al doilea este o aglomerare de
fapte şi figuri care şi-au pierdut orice semnificaţie ritualică. Cu termenii
lui Mircea Eliade, lumea Moromeţilor, sacră în primul volum, alunecă în cel
de-al doilea, în mod tragic, în profan. Este adevărat că nu dispare preocuparea
scriitorului pentru realitatea spirituală a satului. El descrie aici: bobicul,
spălatul picioarelor de Rusalii, înmormântarea, parastasul, pregătirile pentru
secerat. Viaţa, în general, este, însă, lipsită de forţa reală a vechilor
valori morale şi de răbdarea timpului.
STATUTUL NARATORULUI
Aprecierile morale sau lingvistice nu
sunt făţişe în roman. Naratorul îşi manifestă poziţia cu ajutorul unui
intermediar: Moromete. E vorba de o contaminare a naratorului de către
personajul său, de la care împrumută o optică şi un tip de expresivitate
verbală.
În Moromeţii apare limpede o altă
vârstă a modelului doric de roman, în care represiunea auctorială însăşi se
dovedeşte neputincioasă: nu se deosebeşte doar de privirea înţelegătoare de la
Slavici, dar şi de dominaţia necontestată de la Rebreanu. Protagoniştii par
a-şi fi cucerit dreptul la cuvânt: în fond însă naratorul şi-a pierdut
suveranitatea. Face efortul de a-şi exercita controlul.
PERSONAJELE LUI SLAVICI - Moara cu noroc
Nuvela „Moara cu noroc” aduce în prim-plan
caractere puternice, firi pasionale şi complexe, care trăiesc la limita dintre
moral şi imoral, într-o lume dominată de violenţă şi de patima înavuţirii.
Eroii sunt realizaţi cu detaşare şi realism, metoda dominantă fiind analiza
psihologică.
Moara
cu noroc atinge aproape dimensiunile unui roman, dar
statutul de nuvelă este păstrat totuşi prin faptul că numărul personajelor este
redus, conflictul rămâne linear şi evenimentele epice au loc într-o
perioadă relativ scurtă de timp. Naraţiunea, obiectivă, alternează cu
descrierea şi dialogul. Vocea naratorului este una egală, fără inflexiuni care
să trădeze o atitudine faţă de întâmplările relatate, indiferent de natura lor.
Moralistul Slavici, totuşi, nu este
absent. Comentariul moral asupra faptelor este făcut din interiorul lumii
evocate, prin intermediul altor personaje, cum ar fi, de exemplu, bătrâna mamă
a Anei, a cărei replică de la începutul nuvelei capătă valoarea unei norme
susţinută de evoluţia întregului subiect:
Articolul a fost mutat AICI.
CT.
Leoaică tânără, iubirea
Neomodernismul este o orientare care isi face simtita prezenta in perioada ’60-’70, dupa ”obsedantul deceniu” in care literatura, ideologizata politic, fusese practic anulata ca forma de manifestare a spiritului uman. Deceniul al saptelea este o perioada a redescoperirii sentimentelor si a emotiei estetice, a renasterii sentimentelor. Poezia devine lirism pur, resusciteaza puterea metaforei, dezvaluie din nou profunzimile fiintei si marile intrebari ale acesteia. Primul volum al lui Nichita Stanescu, ”Sensul iubirii”, este situat sub semnul redescoperirii lirismului.
Articolul a fost mutat AICI.
IONA de Marin Sorescu
IONA
de Marin Sorescu
Piesa
de debut a lui Marin Sorescu în dramaturgie, Iona va deveni prima
parte a trilogiei Setea muntelui de sare, fiind urmată de Paracliserul şi Matca. Această „trilogie a nedumeririlor”,
cum o numeşte însuşi autorul, a izvorât din lupta omului pentru cunoaştere, din
setea sa de absolut, din căutarea nepotolită a unei ieşiri din absurdul vieţii
zilnice.
Într-un Extemporal
despre mine, Sorescu defineşte trilogia drept o „carte de filosofie”,
care nu a luat însă forma tratatului sistematic, ci pe cea a teatrului de idei,
în care sensul simbolic covârşeşte reprezentarea realistă.
Acest material a fost mutat AICI!
Caracterizare Iona de M. Sorescu
Caracterizarea personajului Iona
de Marin Sorescu
Piesa de debut a lui Marin Sorescu în dramaturgie, Iona,
va deveni prima parte a trilogiei Setea muntelui de sare, fiind urmată
de Paracliserul şi Matca. Această „trilogie a nedumeririlor”,
cum o numeşte însuşi autorul, a izvorât din lupta omului pentru cunoaştere, din
setea sa de absolut, din căutarea nepotolită a unei ieşiri din absurdul vieţii
zilnice.
ARTICOLUL A FOST MUTAT PE
CUVANTULTINERILOR!!!!
VETI FI REDIRECTIONATI IMEDIAT
ROMANUL OBIECTIV INTERBELIC ION ŞI ANA
ROMANUL OBIECTIV INTERBELIC ION ŞI ANA
–
istorii ale unor eşecuri –
În literatura
realistă, personajul este complex, puternic ancorat în realitatea
social-istorică. El este realizat prin tipizare
şi devine exponenţial pentru o categorie socială, prin modul în care îşi...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)